„Înainte de toate un psihiatru trebuie să știe sa asculte”

Benedek Orsolya s-a pregătit în mod conştient pentru profesia de psihiatru, nu s-a gândit la o altă specialitate medicală. Această profesie i se potriveşte cel mai mult. întotdeauna era atrasă de întâmplările oamenilor, destinul lor. Crede că e important să se demonteze complet  concepţia greşită  că ar fi o ruşine să te adresezi  psihiatrului, deoarece specialistul ne ajută să rezolvăm nişte probleme faţă de care singuri poate suntem neputincioşi. Munca ei înseamnă şi confidenţialitate, discreţie, empatie, dorinţa de a ajuta pacientul. Interviu cu noul psihiatru de la Carit San Medical.

– Cum de aţi ales psihiatria?

– După ce am fost admisă la universitatea de medicină, am ştiut deja din anul întâi că vocaţia mea este psihiatria şi nimic altceva. Este ceva diferit, faţă de medicina „clasică”, se potriveşte mai bine cu personalitatea mea. Sunt o fire mai introvertă, însă îmi place foarte mult să ascult . Fiecare om este o altă lume, iar cu cât îmi permite o persoană să aflu mai multe detalii despre viaţa acesteia, cu atât devine mai fascinantă.

– Cu ce fel de afecţiuni se prezintă oamenii cel mai frecvent la psihiatru?

– În zilele noastre problemele sunt foarte diverse, vorbim despre numeroase îmbolnăviri psihice. Plecând de la insomniile temporare, trecând prin anxietate, până la tulburările grave, care se reflectă pe toate aspectele vieţii. Subliniez că o problemă aparent minoră, netratată sau reprimată, cu timpul poate să producă simptome serioase. Rănile sufleteşti nu se manifesta pe corp, dar aceste traume pot cauza suferinţă mai îndelungată decât durerile fizice.

– Falsa pudoare caracterizează societatea transilvaneană, în ceea ce priveşte apelarea la specialişti?

– Există oameni care îşi reprimă complet problemele, ignorându-le acest lucru le poate afecta stilul de viaţă, relaţiile de cuplu şi de familie sau chiar cariera. În cazurile mai grave, traumele înăbuşite pot conduce la diferite tulburări psihice, care împovărează intregul univers al bolnavului. Cealaltă categorie manifestă o atitudine mai deschisă faţă de problemele sufleteşti, ştiind că este o boală ca oricare alta şi se adresează specialiştilor cu mai mult curaj. Este interesant că la generaţia mai în vârstă se observă că femeile solicită ajutor mai des decât bărbaţii, dar la tineri dispare această diferenţiere. Spre norocul nostru, a început să se demonteze acea concepţie greşită, că ar fi o ruşine să mergi la psihiatru. Aici ne ajută internetul, mass-media, prin abordarea acestor probleme, ba chiar mai mult, există persoane care îşi asumă public aceste stări, povestesc despre cum au reuşit să se vindece.

– Se spune că părinţii, bunicii noştri nu aveau boli sufleteşti, nu umblau la psihiatru. Ce părere aveţi despre acest aspect?

– Ba da, şi în trecut au existat la fel ca alte îmbolnăviri organice, dar pe timp de război sau crize sociale, oamenilor nu le păsa de sănătatea lor psihică, ci de supravieţuire. Nu în ultimul rând, vreme îndelungată, oamenii care sufereau de vreo afecţiune psihică au fost stigmatizaţi.

– O întrebare dificilă şi pentru psihiatri este: în ce situaţii sunt suficiente discuţiile cu pacientul şi când se impune un tratament medicamentos. Dvs. ce credeţi?

– Poziţia mea este că tratamentul potrivit si individualizat cu medicamente se administrează când este cu adevărat necesar. Fireşte, nu lăsăm pe nimeni să sufere. Dar mai întâi trebuie să discutăm cu pacientul, îl observăm şi îl consultăm temeinic, fiindcă cele mai multe stări au o cauză, un motiv declanşator, care se cere descoperit. După aceea îl ajutăm pe pacient să se confrunte cu acea cauză, dacă e nevoie, şi îl ajutăm să prelucreze situaţia. Adesea cel mai mare ajutor din partea psihiatrului este să  asculte cu atenţie pacientul.

– Cineva poate să devină introvertit pentru o perioadă mai lungă şi atunci când a suferit pierderi, se află în doliu, şi-a pierdut locul de muncă sau a divorţat. După cât timp devine patologic acest lucru, necesitând intervenţia unui specialist?

– Normal, prelucrarea unei traume necesită timp, iar fiecare om trebuie să îşi acorde acest răgaz. În literatura de specialitate există şi definiţii si specificări concrete după care ne putem orienta cum ar fi : intervalul de timp trecut de la un anumit eveniment declanșator de la care se poate vorbi despre depresie, însă trebuie să ținem cont de fiecare stare și situație individual. Întrebarea este mai degrabă: cât de mult s-a dat peste cap viaţa unei persoane după trauma suferită? Dacă persoana simte că nu este în stare să se repună singur pe picioare, că şi-a pierdut echilibrul, atunci  aș  sfătui să solicite ajutor.

– Există tulburări psihice care afectează multă lume, influenţând astfel şi funcţionarea societăţii?

– După părerea mea, societatea materialistă in care trăim, relațiile interumane distanțate şi stresul îi cauzeaza multora  greutăți la nivel psihic declanșând uneori chiar tulburări mentale și nu invers. Pentru laici aş recomanda filmul Joker, despre viaţa unui bolnav psihic, neînţeles şi neajutorat. Desigur filmul prezintă o situație extremă dar mesajul rămâne același. Omul bolnav resimte presiunea socială, se poate simți singur, neînțeles și neacceptat iar societatea ar trebui să depună un efort pentru a se orienta spre ei cu mai multă deschidere și ajutor in reintegrare.

– Care este cea mai frumoasă latură a acestei vocaţii şi după ce principii vă călăuziţi în profesia Dvs.?

– Partea frumoasă constă în diversitate, fiecare pacient este individual, cu o poveste a vieţii diferită de restul. Îmi place în special apropierea sufletească faţă de pacienţi, ceea ce în alte ramuri ale medicinii se întâmplă mai rar. Dacă un psihiatru oferă tot ce are mai bun, atunci se formează o încredere sufletească specială, fiind totodată o adevărată onoare când oamenii ne aleg să fim păstrătorii celor mai adânci secrete ale lor. Mă străduiesc să dau dovada de respect , răbdare, să nu provoc rău nimănui si să îmi dau toată silința pentru a ajuta și a vindeca. Iar când capacităţile mele sunt depăşite, să recunosc cu umilinţă.