„Bolnavului psihic nu i se poate reproşa starea sa”

Dr. Kiss Réka este psihiatru, s-a născut la Tg. Mureş, tot aici absolvind şi Universitatea de Medicină. Când era studentă în anul cinci, a simţit că de multe ori ştiinţa e neputincioasă în tratarea bolnavilor cu afecţiuni psihice, şi acceptând provocarea, s-a hotărât să aleagă această specialitate. Ulterior consideră că alegerea vocaţiei a fost de inspiraţie divină. Crede în faptul că tratamentul medicamentos este util în cazul bolilor mentale şi declară că anturajul bolnavului nu are voie să îi sugereze că acesta ar fi răspunzător pentru starea în care se află.

– Să clarificăm noţiunile: care este diferenţa dintre psihiatru şi psiholog?

– Psihiatrul este medic, adică urmează o universitate de medicină, în schimb psihologul învaţă la o facultate de ştiinţe şi litere. Psihiatrul tratează boli, de cele mai multe ori cu ajutorul medicamentelor, iar psihologul încearcă să îi ajute pe clienţii săi prin terapie şi rezolvarea conflictelor.

– Cu ce probleme sunteţi căutată cel mai frecvent?

– În regim ambulatoriu vin în special persoanele cu depresie, anxietate şi care suferă de demenţă, mai rar cei care se luptă cu alcoolismul, persoane în stări psihotice – care au vedenii, aud voci, reprezintă un pericol pentru ei înşişi şi societate –, aduşi la specialist de către aparţinători.

– Cum se poate decide dacă pentru un pacient sunt suficiente discuţiile, autocunoaşterea, sau dacă are nevoie de un tratament medicamentos?

– Sunt medic, de aceea în cazurile justificate gestionez aceste deficienţe ca fiind boli curabile numai cu medicamente. Carenţa de neurotransmiţători poate fi suplinită prin medicamentele moderne, care tratează o modificare biologică – din păcate aceasta nu se poate rezolva prin discuţii. Să vă dau un exemplu simplu: în caz de diabet nu putem să introducem insulina în pacient prin vorbe. Desigur, am avut şi persoane aflate într-o situaţie de criză, unde discuţia s-a dovedit suficientă, fiindcă de fapt nu erau bolnave, ci au trecut prin evenimente negative, mai dificil de prelucrat.

– Cât de pudici sunt ardelenii în problemele psihice?

– Din experienţa mea ştiu că omul care apelează la psihiatru, suferă deja atât de mult, încât şi-a învins ruşinea. De altfel, sentimentul de ruşine poate fi alimentat de acele idei ale anturajului, cum că cei afectaţi ar fi responsabili pentru starea lor şi ar putea să facă ceva ei înşişi. Dar nu aşa stau lucrurile. Prietenii, aparţinătorii încearcă să îi dea sfaturi „utile”, să bea un pahar cu vin, sau să vorbească despre necazul său, poate chiar se răstesc la bolnav, spunându-i să-şi vină în fire. Când toate acestea nu ajută, atunci începe bolnavul să se simtă penibil şi eventual să se auto-învinovăţească. În cazul altor îmbolnăviri nici nu se pune această problemă, deoarece toată lumea acceptă că cineva cu tensiune arterială ridicată trebuie să îşi administreze medicamente contra hipertoniei.

– Faţă de medicamentele prescrise pentru bolile psihice există multă aversiune. De exemplu: chiar dacă vindecă o boală, efectele secundare provoacă o altă îmbolnăvire. Care este părerea Dvs.?

– Am învăţat deja în anii de studenţie că numai acele medicamente nu au reacţii adverse, care nu au nici efect. De exemplu, tabletele cu care se tratează schizofrenia pot cauza îngrăşare, dar să nu pierdem din vedere adevărata problemă, care constă în boala mentală şi nu în eventuala creştere a  greutăţii. Însă cea mai mare problemă în specialitatea noastră este că farmaciştii sunt neinformaţi la rândul lor şi îi dezinformează pe bolnavi. Se întâmplă des ca pacientul să revină la cabinet şi să declare ferm că nu va mai lua medicamentele antidepresive, fiindcă farmacistul i-a spus că produc dependenţă. Total greşit! Calmantele duc la dependenţă. Conform prescripţiilor, noi nu tratăm bolnavii de anxietate cu calmante, ci cu antidepresive, care nu provoacă dependenţă. Iată deci o convingere eronată a multora, alimentată din păcate şi de către farmacişti.

– Există bolnavi psihici care nu îşi conştientizează boala. Ce este de făcut în aceste cazuri?

– Din păcate nimic. Instituţiile nu internează aceste persoane care afirmă cu nu-s bolnave, astfel  pot fi supuşi la tratament numai cu forţa. Din fericire nu sunt cazuri frecvente, apare în special la bolnavii cu predispoziţie la paranoidă.

– Cum se poate prelucra, dacă un bolnav nu se vindecă, va rămâne până la sfârşitul vieţii într-un institut pentru boli mintale sau dacă eventual comite suicid?

– Se poate şi trebuie prelucrat, dacă apare un asemenea caz. Pe mine mă ajută faptul că am o concepţie de creştin: viaţa a fost creată de Dumnezeu şi această viaţă pământeană include şi bolile, de asemenea şi moartea. Dacă eu am acestă convingere, o pot transmite şi celor care au nevoie de sprijin. Cred că psihiatrul trebuie să aibă „ordine în cap”, pentru a-l ajuta pe bolnav să îşi accepte, să îşi trăiască starea în care se află, ba chiar să îi ajute astfel şi pe aparţinătorii pacientului, inclusiv în caz de deces.

– Ce vă place cel mai mult în această vocaţie?

– Îmi place când se formează o relaţie de încredere între mine şi pacient, iar dacă reuşeşte să scape de tratamentul medicamentos şi viaţa lui reintră într-un făgaş normal, pentru mine este o mare bucurie.

– Oamenii sănătoşi nu pot înţelege sentimentele, trăirile unui bolnav cu depresie, tulburare bipolară sau schizofrenie. Dvs. aţi ajuns mai aproape de această cunoaştere. Ne-o împărtăşiţi, vă rog?

– Bolnavii care suferă de anxietate sau depresie sunt mai uşor de înţeles, fiindcă am experimentat cu toţii cum e când nu avem chef de nimic sau ce sentimente am avut după o zi proastă sau o întâmplare negativă. În schimb, pentru noi cei care ne considerăm „întregi la minte”, ne este imposibil să înţelegem gândurile bolnavilor de schizofrenie, nici să trăim sentimentele lor. Dar mai important este să îi ajutăm cu bună credinţă, folosindu-ne la maximum cunoştinţele profesionale.