Apelăm la psiholog tot mai încrezători

Încă de la vârsta adolescenţei, Gönczi Viola, actualmente psiholog la Policlinica Carit San Medical, a fost interesată de sufletul uman şi de etapele prin care se pot învinge problemele. Activează şi ca psiholog voluntar la o fundaţie, unde îi ajută pe cei cu dependenţe şi pe aparţinătorii lor, dar acum este accesibilă şi în cabinetul particular. Consideră că enunţarea problemelor conferă acestora o structură, uşurând confruntarea, apoi prelucrarea. Iar un psiholog care ştie să întrebe, atent, activ şi empatic, facilitează acest proces.

Ce anume v-a determinat să alegeţi această profesie?

Din adolescenţă m-au atras sufletul uman şi întâmplările complicate. Părinţii mei posedă o bibliotecă uriaşă, de unde eu citeam romanele psihologice ale lui Dostoievski, Jókai. Dificultăţile copilăriei şi ale tinereţii nu mă lăsau în pace, căutam mereu cauzele, explicaţiile acestora. Cred că de aici a pornit interesul meu pentru psihologie.

Pe lângă cabinetul individual, vă ocupaţi şi de persoanele dependente şi aparţinătorii lor. Cum şi cu ce îi puteţi ajuta?

Persoanele dependente au la dispoziţie programe terapeutice pe termen lung sau scurt. La prima variantă, pacienţii se mută pentru 6-9 luni în centrul de terapie, unde beneficiază de un sprijin psihoterapeutic, bazat pe valorile creştine, îndemnându-i să îşi schimbe complet modul de viaţă. În cadrul terapiei scurte, de două săptămâni, îi ajutăm într-un cadru asemănător. Pentru aparţinători asigurăm sprijin de grup, înţelegere şi nu îi condamnăm, respectiv le transmitem o viziune diferită, care îi ajută să nu se considere martiri, ci să participe activ la îmbunătăţirea traiului propriu.

Fiecare dintre noi trecem prin traume, experienţe negative. Unde este limita la care se recomandă apelarea la un specialist?

Cu toţii avem parte şi de pierderi, împoticniri, greutăţi. Încercăm să le învingem, dar când simţim că nu există soluţie, eventual apar şi simptome fizice, atunci merită să căutăm un psiholog. De exemplu, dacă în familie vedem nişte şabloane negative care se tot repetă, dar nu suntem în stare să scăpăm de ele. Se recomandă şi în cazul necazurilor de la locul de muncă, în relaţiile de cuplu sau în educarea copiilor.

Cum se pun corect întrebările? Se poate învăţa arta interogării?

Nu există o reţetă. Subliniez: psihoterapia nu constă doar din întrebări, importante sunt atenţia activă, empatia, capacitatea de relaţionare, adaptarea la client, momentul oportun şi felul în care spun ceea ce constat şi gândesc. Psihologul trebuie să aibă grijă ca pacientul să nu se simtă la un interviu sau interogatoriu, respectiv să îi adreseze întrebările care ajută la vindecare, discuţiile să nu fie conduse de propria curiozitate. Este un echilibru foarte sensibil şi instabil, care trebuie păstrat.

Aţi observat vreo diferenţă între femei şi bărbaţi din punct de vedere al extraversiunii?

Raţionamentul specific pentru Europa de Est sună cam aşa: dacă nu vorbim despre problemele noastre, putem să credem că acestea nici nu există. Există diferenţe între bărbaţi şi femei, provenite şi din trăsăturile de personalitate: femeilor le place să povestească prietenelor tot ce se întâmplă cu ele, bărbaţii sunt mai reţinuţi. Aşadar femeile îşi „ventilează” sentimentele negative. Vestea bună e că mămicile moderne îşi încurajează băieţeii să îşi exprime sentimentele. Cred că generaţia actuală de băieţi va fi mai receptivă la acest aspect. Atât bărbaţii, cât şi femeile participă tot mai frecvent la cursuri de autocunoaştere, ceea ce indică o schimbare de mentalitate şi pe plaiurile noastre. Falsele convingeri încep de asemenea să dispară, suntem mai curajoşi în a cere ajutor pentru soluţionarea greutăţilor.

Care este situaţia în cazul tinerilor şi copiilor?

Le sugerez părinţilor ca atunci când observă vreo neregulă, să îşi însoţească sau să îşi sprijine copiii să apeleze la un specialist – psiholog pentru copii. Există două tipuri de prejudecăţi cu care se confruntă unii părinţi: atitudinea de genul „familia noastră este puternică, împreună vom rezolva totul” sau teama de „oare ce vor spune alţii?”

Care este cea mai mare provocare a acestei profesii?

În timpul muncii noastre funcţionăm ca un fel de rezervor emoţional, manifestăm empatie faţă de clienţi, însă trebuie să delimităm clar acest lucru de viaţa noastră personală. Avem nevoie şi noi să ne reîncărcăm bateriile, participând la cursuri de autocunoaştere,  supervizări, respectiv folosind ocaziile de recreere din viaţa privată.

Vă rugăm să ne împărtăşiţi un aspect pozitiv al acestei profesii

Mă bucur întotdeauna când văd pe cineva pornind pe drumul căutării sinelui. În profesia mea pot observa dezvoltarea personalităţii clienţilor. Orice criză înseamnă şi oportunitatea de a  progresa, aşa cum a spus Seneca: „Per aspera ad astra”, adică „pe căi anevoioase (se ajunge) la stele”.