„Părinţii să chibzuiască temeinic ce riscuri îşi asumă dacă refuză vaccinările!”

Dr. Kézdi Erzsébet-Iringó, medicul specialist infecţionist de la Carit San Medical nici nu s-a gândit la o altă profesie. Specialitatea şi-a ales-o din compromis: a vrut să rămână la Tg. Mureş şi să îi trateze şi pe copii. E convinsă că din punct de vedere profesional nu a pierdut nimic. Predă specialitatea boli infecţioase la UMF, generaţia următoare i se pare promiţătoare şi simte o satisfacţie pentru faptul că şi ea contribuie la pregătirea tinerilor medici. 

– Cum v-aţi ales vocaţia de medic?

– Pe de o parte este o moştenire de familie, fiindcă şi părinţii mei au fost medici, dar eu însumi m-am hotărât timpuriu pentru această carieră. Sinceră să fiu: niciodată nu m-am gândit la o altă profesie, la fel aş alege şi astăzi.

– Dar specialitatea de boli infecţioase?

– Am terminat facultatea în timpul regimului Ceauşescu, pe când UMF-ul era structurat pe medicină generală şi pediatrie. Mi-am început studiile în primul domeniu, apoi în anul al treilea am trecut la pediatrie. După examenul de diplomă am vrut să dau examen pe post şi doream să rămân la Tg. Mureş, dar aici au fost numai patru locuri, dintre care nici unul la pediatrie, în schimb era la boli infecţioase. Această specialitate – spre deosebire de majoritatea celorlalte – cuprinde toate grupele de vârstă, aşadar am acceptat compromisul: pe lângă adulţi îi pot trata şi pe copii. Acum, după decenii de practică, sunt sigură că n-a trebuit să renunţ la nimic ca urmare a acelei hotărâri.

– E mai uşor sau mai greu, când pacienţii sunt copii?

– Îmi place foarte mult să mă ocup de copii şi având o experienţă corespunzătoare, este chiar mai uşor, fiindcă ei sunt extrem de sinceri. Medicul culege informaţii despre starea de sănătate a copiilor deja din comportamentul, dispoziţia lor, iar semnele vindecării se observă uşor la ei.

– La copii este valabilă zicala că şi vorba bună vindecă?

– Fireşte. Indiferent de vârstă, la fiecare pacient contează mult amabilitatea, vorbele frumoase, dar în cazul copiilor este chiar obligatoriu. Când cei mici ajung la medic, se află într-un mediu străin, sunt consultaţi, pe deasupra se simt şi bolnavi – aşadar medicul trebuie să contribuie şi la diminuarea acestui stres.

– Cum stăm cu vaccinarea copiilor ardeleni?

– Deşi nu avem la dispoziţie studii exacte, constatăm că există probleme şi lipsuri: nu întâmplător este epidemie de rujeolă în ţară. Rujeola este o boală care poate fi prevenită, iar acest vaccin figurează în programul naţional de vaccinare, ba chiar este o componentă a vaccinului trivalent obligatoriu, alături de oreion şi rubeolă. Dacă avem copii cu rubeolă, înseamnă că aceştia nu-s vaccinaţi nici împotriva celorlalte două boli.

– Care pot fi consecinţele?

– În zilele noastre atitudinea antivaccin e la mare „modă”, din cauza mass-mediei şi a surselor dubioase de pe internet. Trebuie să ştiţi că bolile care au vaccin obligatoriu pot provoca sechele foarte grave, pe durata întregii vieţi. Cei care refuză vaccinarea copiilor îşi asumă responsabilitatea de a-şi expune odraslele la acest pericol. Majoritatea acestor părinţi refuză vaccinarea invocând nişte principii, respectiv se bazează pe surse de pe internet şi consideră că vaccinul este mai dăunător decât starea nevaccinată. Subliniez din nou: e foarte important ca sursele noastre de unde culegem informaţiile să fie de încredere, iar părinţii să chibzuiască temeinic ce riscuri îşi asumă dacă refuză vaccinările.

– Cu ce fel de boli sunteţi căutată cel mai frecvent?

– În cabinetul de la policlinică se prezintă pacienţi cu boli cronice, de origine necunoscută, dar necontagioase. În asemenea cazuri cercetăm dacă este vreo boală infecţioasă necontagioasă cum ar fi: boala Lyme răspândită de căpuşe sau boli cronice având la origine infecţii virale. La pacientele noastre am descoperit şi infecţii care periclitează sarcina, fătul.

– Aveţi multe satisfacţii profesionale?

– Ca în orice specialitate, şi în domeniul bolilor infecţioase avem parte de experienţe pozitive şi negative, deopotrivă. Mă umple de satisfacţie când un pacient părăseşte spitalul vindecat sau când reuşim să stabilizăm starea unui bolnav cronic şi acesta se întoarce la traiul zilnic, la locul de muncă. Per total n-aş numi profesia aceasta plină de satisfacţii, iar aspectele mai sumbre sunt legate în special de neajunsurile sistemului sanitar: când medicul ştie ce trebuie să facă, dar nu are la dispoziţie mijloacele sau medicamentele necesare. Sunt aspecte care afectează activitatea fiecărui medic.

– Ce tendinţă indică numărul cazurilor HIV pozitive în ultimii zece ani?

– În România se înregistrează din nou o uşoară creştere, la sfârşitul anului trecut trăiau în ţară 14.349 de bolnavi diagnosticaţi cu virusul HIV. Noi, medicii, trebuie să investigăm şi o eventuală infecţie HIV în cazul unor boli cronice de origine necunoscută, deoarece această maladie poate afecta mai multe organe, sisteme de organe, deci simptomele nu sunt unitare: la unii se observă mai degrabă boli ale pielii, pe când la alţii afecţiuni ale plămânilor, ficatului sau altor organe. Subliniez importanţa screeningului, fiindcă boala nu poate fi vindecată nici în prezent, dar se poate trata.

– Dvs. predaţi şi la UMF. Cum se prezintă următoarea generaţie de medici infecţionişti?

– În fiecare an am rezidenţi şi din fericire majoritatea lor sunt medici specialişti tineri şi capabili. Pun mult suflet în cursurile de la Universitate, unde constat an de an că studenţii mei sunt tot mai dedicaţi vocaţiei alese. Probabil şi pentru faptul că eu predau celor din anul terminal, când deja au însuşit cunoştinţele de bază şi apropiindu-se de jurământul medical se pregătesc foarte conştienţi de practicarea „pe viu” a profesiei. Am un sentiment de satisfacţie pentru faptul că îmi aduc şi eu contribuţia la formarea lor ca medici.